Le premier cri

J'ai justement finir de voir une documentaire qui a le nom du titre... Un documentar despre nastere. In diverse culturi. Foarte emotionant si frumos construit. O sustinere pt toate femeile care, traind in civilizatie isi doresc sa nasca acasa la ele sau in orice alta parte decat un spital, cu precizarea logica si normala ca "tehnologia scade riscurile". Am vazut cum delfinii pot asista nasterea. Dar e ceva ce nu poate taia nici macar montajul: o femeie pierde ceva din ea insasi devenind mama, ca un fel de "ma bucur enorm da' si de corpul meu mi-e drag". Eu m-am lamentat 2 luni. In seara asta am inteles ca orice femeie traieste "micul regret" - si spun asa, fiindca, da, a fi mama bate la fund orice alt gen de fericire sau bucurie traita anterior la nivel uman (ma gandeam la starea de meditatie, dar dialogand cu mine imi spun "da, bai, dar stii cand iti trebuie un factor declansator, o terapie de purificare sa scoata gunoaiele din suflet, pe care nici nu stiai ca le ai? Si stii efortul de constientizare al tiparelor? E, parca atunci cand interactionezi non-stop cu un kid astea vin de la sine"..). Singura nastere trista mi s-a parut cea a unei femei dintr-un trib nomad din desert. Traditia lor cerea ca nasterea sa se faca in nisipul Saharei, singura protectie "antivant" fiind niste "panouri" de rachita impletita (sau poate era stuf, who knows?)improvizate si sprijinite de niste pari. Femeia era acoperita cu niste cearceafuri si insotita de alte femei care doar o consolau. Nu a putut naste repede si barbatii s-au repezit sa aduca "ofranda nisipului" sacrificand o capra, dedicatia fiind "o viata sa fie crutzata". Desertul a ales mama. A doua zi gandurile ei au fost "Poate ca data viitoare va fi mai bine". Trist, yet, Nature! Si ma aflat o legenda frumoasa. In momentul in care se pregateste sa vina in lume, omul poarta cu sine toate amintirile vietilor trecute (eu chiar cred treaba asta!). Dar in momentul in care iese din burtica, vine un inger si il sauta la radacina nasului. Se formeaza adancitura noastra dintre frunte si nas, iar amintirile sunt "puse la pastrare" de catre inger. Dandu-si seama ca a uitat totul, micul om scoate atunci primul sau tipat. Frumos spus... Deh, Noapte buna!