Dr. Aumadoare

Candva, demult, mama mi-a cerut s-o iert ca m-a lasat sa citesc, cica, prea devreme. Adica era "devreme" pt. cei din generatia mea. Eu raman cu aceeasi parere. Cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat in copilarie a fost sa citesc (plus norocul de a avea ce anume sa citesc). Radeam cu Marian.. Stii chestia aia cu "Dumnezeu nu strica doua case?!" Ei, Marian, la fel ca mine, se plictisea al naibii in clasa intai si se simtea la fel de nedreptatit: Ce dracu ma pui pe mine sa invatz ceva ce deja stiu?! Nuuu?!?! Looogic! Dreeept urmare: suntem doi pasionati de lectura. Eu am citit prima poveste singura la 4 ani juma'te. Si am asteptat sa vina mama de la servici ca sa ii citesc varianta "corecta" a scufei rosii. Nu exista nici o sosea la care Scufitza sa o traverseze cu atentie, luand in considerare trecerea de pietoni si semaforul. Nici un trotuar pe care sa mearga. Ce mai! Mama "habar n-avea"... Well, ca orice cititor, aveam si eu preferintele mele. 1- "Candid. Sau optimismul" a lui Voltaire. Al naibii sa fie daca imi pot da seama ce intelegeam din cartea aia. Pt ca am citit-o la "over20" si mi s-a parut amuzanta si usoara si superficiala si cat se poate de ironica. Dar la momentul ala, in copilaria mea... pfuuui! studiam la cartea aia intr-un mare fel! Stateam lungita pe canapea cu genunchii ridicati si cartea proptita pe abdomen si genunchi. Si da-i studiu, frate! 2- "Dr Aumadoare". (da, Au! ma doare!). Cartea era mare pt mine, adica trebuia sa o pun pe covor sau sa stau cu picioarele intinse si sa o asez pe picioare. Cam incomod, nu-i asa? Coperta aia ma fascina. Carton gros lucios portocaliu. Nu stiu daca vi s-a intamplat sa mangaiati o carte, dar eu imi plimbam cu mare drag degetele peste coperta aia! Dr. aumadoare era genul de medic ideal: dedicat complet meseriei. Era veterinar, dar eu nu aveam notiunea asta, ci il legam pe dr Aumadoare de trusa mea de jucarie si de colectia mea de ace. Cum? N-am spus niciodata chestia asta in blog?! Da, aveam o colectie uimitoare de ace dintr-alea metalice, de toate dimensiunile, diametrele si culorile disponibile la vremea aia, ba chiar si o seringa metalica foarte mica (prima seringa a mamei mele, si despre care nu auzeam decat "ai mare grija cu ea!", pe langa vesnicul "Ai grija sa nu te intepi in ace, ca sa nu te infectezi!"). Si mai aveam si un cleste micutz. Cu care mi-am scos dintii de lapte... (eu ii scoteam- proptindu-mi spatele bine-bine in spatarul canapelei-). De fapt... inca mai pastrez clestisorul. Hihihihi. Chiar nu m-am putut desparti de el! Ce, sunt sadica sau ceva?! NUuuuu, ti se pare! Oricum in cartea asta era un personaj, a carui imagine o mai am inca in minte. O caprioara cu 2 capete, Tragempinge. Si am inteles eu asa, ca un cap spunea "hai in partea asta", in timp ce capul din partea cealalta a corpului spunea "nu, nu, hai in partea opusa". Si, nu stiu cum sau de ce, io am ramas cu ideea ca toti oamenii au chestia asta: O voce care le spune "hais!" si o voce care le spune "cea!" iar omul n-are decat sa aleaga ce i se pare lui ca ar fi mai bine. Si m-am indragostit de personajul trageimpinge... bun profesor, caprioara asta. Remember ca bunicu era vanator si am vazut capete de caprioara privind din toate ungherele posibile. Si pt mine, caprioara era cea mai blanda fiinta existenta. Acum, mama avea obiceiul sa dea lucruri fara sa ma intrebe. Cica sa nu sufar. Da! Dar si cartea mea favorita?! Si uite-ma pe mine cautandu-mi cartea cu Dr Aumadoare, pt ca mama sa ma anunte ca "am dat-o". Aaaaaaaaaa! Tocmai p-aia te-ai gasit?! De ce nu m-ai intrebat?! "Pai tu ai citit-o, lasa sa citeasca si alti copii". O fi fost o intentie onorabila, dar atat de tare tineam la ea, incat si dupa ani ii mai aminteam din cand in cand... Amintindu-mi de cartea asta (again, pt ca "optimismul" este inca in biblioteca), am cerut-o pe un site, www.dasiprimeste.ro. Si Ce sa vezi?! Chiar o sa imi daruiasca cineva minunea! Abia astept sa simt sub buricele degetelor coperta portocalie atat de draga! Ba chiar mi-a trimis-o cineva in format pdf (o dau fwd cu mare drag). Si aseara am deschis fisierul, ca nu mai aveam rabdare deloc. Deci am plans! Fara nici o exagerare! Nu stiu daca se intampla multora ca memoria afectiva sa suprapuna felul in care percepeam lucrurile in copilarie peste prezent, dar eu asta am trait. Doua puncte de vedere sincron! Cand am ajuns la una din ilustratii in care era tragempinge am inceput sa plang de fericire si radeam ca proasta. Marian, biet martor al exploziei mele ramasese un pic socat asa... Cred ca n-am mai plans "de emotii tumultoase" de cand eram gravida si ziceam: "Stai un pic ca am hormoni" :))) Heeeh. Deci abia astept! Si mi-am promis sa nu arunc Anei cartile favorite, pana nu zice ea:"raus cu asta!"