in memoriam: Mamaia- 1

Cu mamaie (mama mamii) am avut o relatie f ciudata, cumva.. stii ca doua amice care nu se prea potrivesc in conceptii. Nu imi placea cand eram copil stilul asta de "tre sa stiu tot" si probabil asta a fost o prapastie imensa, caci amintirile mele erau pregnante in sensul asta ("ia zii, ce-aveti de mancare pe-acasa? da' tac-tu a mai venit?" si tot felul de intrebarei care ma faceau sa ma simt f ne-la-locul-meu - abia ca adult am putut sa inteleg de ce ma tot futiriza, scuzati, mamaie la cap)..
Cand am devenit tanara femeie mi-am dat seama ca, de fapt, mamaie era o femeie foarte rationala si cu capul pe umeri. Stia cine este si mai stia ceva simplu: sa se bucure de viata! Asta a fost o revelatie, caci o percepusem multa vreme ca fiind egoista si inchisa. De fapt era doar imaginea pt "ai mai mici si prosti" :)) "da-z-va dracu, ca nu stiti voi!" zicea molcom, gandindu-se la ceva ce stia doar ea.
Dupa ce am facut-o pe fi-mea, vorbeam odata cu mamaie ("mumia" am poreclit-o pt ca avea nas coroiat si era ridata, cu tenul alb). "Cum de ai facut 4 copii?!" Adica PATRU! Sa speli de mana, sa gatesti, sa speli vasele la lighean, sa te ingrijesti de fiecare... Patru, frate?! Si la curte, avand la dispozitie doar cismeaua.. Iar mamaie, cum sa va zic? Imi amintesc de cand eram copil, inainte sa ii demoleze pe bunicii mei: in partea din fatza a curtii, la strada cum s-ar zice, erau "gradina de flori" si "gradina cu pomi fructiferi" de o parte si cealalta a aleii din curte. Urma curtea mare, pavata cu ciment si casa in forma de L (in spate era latura mica a literei, formata din bucatarie, un nuc si atelierul lui tataie - la nuc mi-a facut tataia un leagan si n-o sa uit ziua aia, ca am stat langa el pana am putut sa il folosesc). Un spatiu mai ingust te ducea in curtea din spate, tin minte cotetul de porci, nu si pe cel de pasari si, evident "gradina de zarzavat". Deci "mumia" avea de treaba, nu gluma! Si mai si lucra! Mi-a zis ca "Nuuuu... sa stii, Ariadno ca pt mine copii au fost o mare bucurie si.. pfuui, o implinire, cu toate prostiile - si au facut ei, fiecare, destule... Da' asa, cand ii vezi mari si la casele lor iti dai seama ca asta e rostul omului si creste inima-n mine cand ii vad pe fiecare!".
Mumia, cu comportamentul ei lipsit de afectiune vizibila (nu te imbratisa sau saruta decat exceptional, pe principiul "copilul il saruti doar cand doarme si nici atunci ca ii strici somnul!"...) a crescut cum a putut ea mai bine 4 copii, 3 nepoti "si-un pic" - eu sunt "pic"-ul, ca nu ma prea lasa mama decat cand nu avea incotro si ar fi urmat si prima stranepoata "la rand". N-a mai apucat, dar si-ar fi dorit sincer. E adevarat ca mama a suferit tare mult si eu insami am avut de furca sa imi invatz parintele sa manifeste afectiune, dar, stii cum e, nu conteaza doar cum traiesti ci si cu ce lectii pleci din viata asta... Oricum, cred ca dintre nepotii ei, Sanziana a invatzat-o cel mai bine cum e cu iubirea. Copilul nici nu stie... i s-a spus ca "mamaie e f bolnava". Cunoscand-o pe Sanziana eu fac pariu ca ea deja simte si stie si a fost anuntata in modul nostru special de a percepe lumea..
Mamaie a murit.
Azi a fost ingropata si eu nu pot sa dorm pana nu termin articolul asta haotic (n-am dormit "cum trebuie" de 2 zile).
Mamaia moarta m-a invatzat ceva! Suna ciudat?! Ok, read this story!
Deci "mumia" avea 76 de ani si ultima ei luna de viatza a fost un chin continuu: nu mai putea sa manance, organele ei interne refuzau pur si simplu sa actioneze cum trebuie. Ii era greatza de orice si nimic nu ii era bun. Io am zis ca "stai asa, am ping! la mine" si am incercat reflexo-terapia. La a 3-a sedinta deja stiam ca nu am nici o sansa sa ma pun "gica contra". Uneori universul stie mai bine si ea intelegea asta. Mi-a zis "Maica, io mi-am facut datoria. Daca o mai vrea Dumnezeu sa ma tina, atunci sa ma tie sanatoasa. Daca nu, macar sa mor si gata! Sa nu ma tina bolnava si vai de mine. Ma duc langa omul meu si fata mea.." Matusa-mea era disperata, nu mai stia ce sa ii faca sa ii fie bine, am incurajat-o sa caute un medic dispus sa opereze (cam greu sa operezi abdominal cand pacientul are "saptezeci-si", e diabetic, basca cu o cardiopatie dubioasa; dar, vorba matusa-mii: "mai bine moare pe masa, in incercarea de a fi sanatoasa decat sa se chinuie asa!" Logic, nu?!). Bunica-mea, pe de alta parte, stia ea: " Fa! (se rastea ca sa imi capteze atentia) Ca ma si enervezi! Tu nu-ntelegi ca vreau sa mananc si nu pot?! Eu STIU ca trebuie sa mananc, dar uite ca mor si dupa un dumicat! Pai asa ma pun eu pe picioare?!". In traducere, tu fii cu capul pe umeri, ca io sunt cam pe duca, am mai vazut io si pe altii care nu mai puteau sa manance si stim toti cum se termina asta...
Ceea ce a fost foarte trist este ca am fost complet incapabila sa imi ajut bunica. Dar la inmormantare mi-am dat seama ca nici nu aveam de ce si sentimentul meu de a ma "tine la distanta" fusese corect! De fapt, EU aveam sa invatz lucruri noi...
Partea trista este ca avea ea intuitiile ei si n-a putut sau vrut sa le impartaseasca copiilor ei. Sau poate ca a considerat mai usoara despartirea asa. De ce sa fi impovarat?! Toti trecem prin experienta asta si toti ii facem fatza. Asa este facuta viata. Bunica mea a ales sa intoarca spatele lumii (la fel facuse si strabunica-mea, btw) si sa dea iluzia ca adoarme, plecand definitiv...
Mamaie a murit dimineata.
Eu am aflat seara. La modul tata imi dadea bip. Mi-a dat o data cand eram la job si nu aveam de pe ce sa il sun (ca n-am platit zapp-ul) si seara cand am ajuns la soacra-mea cu Marian sa luma copilul. Cand am primit bip am zis " Da' mi tel sa sun.. Sa vezi tu ca a murit ..." Si asa era.
Noaptea nu puteam sa dorm. Pana la 3 am am stat sa ma intreb daca o fi plecat impacata (apoi m-am obligat sa ma bag in pat, ca dimineata nu astepta dupa mine..). Simteam o stare de apasare. Si ma gandeam: "bai, daaaar daca mai avea ceva de facut?! Daca avea un regret? Dar era pregatita, adica stiu eu ca stia.. Dar atunci.. de unde starea de apasare?!" Acum mi-a picat fisa, auzind detaliile.. Mamaia, fiind internata in spital, si "in progres" nu s-a gandit nimeni sa ii aprinda vreo lumanare... Cand a murit mama, pe langa faptul ca am vazut clar cum s-a ridicat la verticala corpul ei multi-colorat (verde si galben predominant si roz la nivelul capului) am simtit pace. Deci exact stare de impacare. La bunica simteam apasare si nu mi s-a parut ok. Habar nu aveam cum murise, decat ca o trimisese pe Ioana sa ii faca de mancare. Si "corps"-ul ei avea colturile gurii umpic in jos, desi, in mod vizibil s-a incercat "inseninarea" ei. Tata zicea ca i s-a parut linistita. Dar "SF"-ul meu zicea altceva. Cand au inceput sa fie impartite primele farfurii cu pomana mi-a trecut prin minte, dar nu am acordat mare atentie, a fost doar observatia. Se inseninase imediat dupa inceputul slujbei, ziua precedenta fiind ploaie, innorat, frig, vant. Noaptea am "paralizat de frig" la capela, toti. Dar dupa rugaciunile de iertare am avut senzatia ca s-a luminat incaperea si afara a aparut soarele. Simteam o senzatie de cald si bine la nivelul omoplatilor, ca si cum ti-ai pune un pull-over pe tine dupa ce ti-a fost frig. Ioana spunea ca si ea a simtit la fel. Cred ca toti de acolo.. Ok, deci.. ieseam cu o farfurie si canutza cu lumanare si vin... Era vant, imi era teama sa nu se stinga lumanarea, caci nu mai aveam "o a treia mana" cu care sa tin paravan. Bai frate... nu s-a stins! In plin vant-si-soare. Si mi-am zis: "Ce nevoie de LUMINA!". Apoi am vazut-o pe Ioana iesind la fel ca mine. Tot agitata cu lumanarea. Voiam sa ii spun si nu puteam: "Relax, nu se va stinge!". Deci clar, candela de "max" pt mamaie!