Revolutia personala

 Am cam o ora la dispozitie inainte sa incep serviciul. Deci nu stau sa corectez typos. Am o tastatura care la  simpla apasare de tasta dubleaza a, s si nu mai stiu pe care. Aia e, ma scuzati si ignorati. Am zis ca o sa scriu despre revolutia personala. A durat 5 ani impliniti pana cand sa simt ca: I'm ok, pot sa ii dau drumul povestii, nu mai e despre mine neaparat, caci nu ma mai afecteaza. 

Revolutia personala a fost o necesitate. Nu stiu cum, dar de fiecare data cand schimb ceva brusc si radical, nu o fac pt ca asa m-am trezit de dimineata (desiii...), ci pt ca nu se mai poate altfel. Nici in 2014-2015 nu a fost altfel. Cum suntem noi construiti de sa nu vrem sa iesim din zona de confort nu stiu, dar si cand ne-a ardeiat... sa te tii spectacole! Da, nu?!

Totul a inceput cu ta-su fii-mi. Un om cu mare potential. Foarte mare. Dar nemanifest. Pana mea, toti ne facem alegerile. Acum, eu am inceput sa miros ceva putred in Danemarca relatiei nostre cam dupa ce s-a nascut Ana, mai exact dupa vreo 2 ani. Nu ca "nu era ce trebuie" dar... Trebuie sa spun ceva inainte sa explic, pt ca altfel nu intelegeti.

Femeile au viziunea. The Viziune. Aia care indica incotro e drumul al bun. Barbatii sunt aia cu rezolvatul de probleme asa incat ei vad cam cum ar putea Viziunea aia misto sa devina realitate, asa incat, cei 2, punandu-si mintile si fortele laolalta pot crea niste vieti f misto. Daca ii duc si sufletele si mintile vor arata suficienta compasiune unul fata de altul incat, atunci cand inevitabil isi dau la gioale (ca n-ai cum sa nu ranesti fara sa vrei sau sa apesi pe un buton sensibil) reusesc sa si invete ceva din asta si sa mearga mai departe cu mai multa intelepciune si intelegere. Da? Bun - asta e cazul ideal. In Romania nu o sa prea vedeti asa, la tot pasul. Sunt, dar nu asa multe cupluri fericite pe cate am vrea sa vedem.

Ce mi-a sunat mie ca nu e bine a fost faptul ca nu se intampla nimic din ce discutam vis-a-vis de planurile de viitor. Ba, da' nu ca nimic, dar noi stim ca in univers nu exista stagnare. Undeva se merge, pana si planeta se invarte, deci "n-ai cum"... M-a "zgariat nitel" dar mno, cat sa sari in sus pt ca nu se mobilizeaza omul? Mai lasi, mai treci, mai... mno.. ca asa e frumos, nu esti de capl tau in doi, ce naiba! Si-apoi, daca tu singur nu poti face, nu poti sa ai pretentie ca in doi sa se poata face usor. Corect? Coooorect.

Dupa alti 2 ani eram in impas. Ta-su o luase cu alcoolul si nu ii mai dadea drumul. Nu ma intelegeti gresit, sunt mama si tata organizarii de petreceri. Si nu ma sfiesc sa beau la ocazii. Am crescut intre pustani care beau, in facultate ieseam "la o bauta", adica nu sunt vreo mimoza lesinata. Pufai dintr-a sasea (nu-i spuneti fii-mii) si fumez zilnic din primele zile ale clasei a noua. Deci cand zic ca ta-su a luat-o pe alco-hol inseamna ca nu avea control, nu ca "nenorocitu dracu" si ala nu face nimic. Am vazut si femei dintr-astea, doar ca eu nu sunt asa. Creeed. Hahaha.

Acum, eu cu tata, in frageda-mi pruncie, faceam filme. Trebuie sa intelegeti joaca asta ca felul tatei de a ma antrena pentru viata. Practic, ajunsesem ca la orice film sau roman sa prevedem finalul, pentru ca incercam sa vedem toate variantele de ramificare a actiunii si evolutie a personajelor. Sunt inca un cititor avid. Dar nu va uitati cu mine la filme pentru ca va voi spune cum se termina. Am ajuns sa fac lista cu romane preferate in functe de cat de bine reuseste sa imi dea autorul cu "surprize" pe parcurs. Ca na, e greu. Citesc de la 4 ani. Nu ma laud, chiar e adevarul. Si acest antrenament de previziune e f util: cand invat, cand predau, cand o educ pe fii-mea si cand ma uit in jurul meu.  parte din mine. Are si un downside/ o parte negativa. Rareori pot fi surprinsa si uneori imi taie din bucuria vietii.

Deci cum ma uitam eu in zarea mintii la relatia mea cu ta-su, observam ca ea n-avea decat 2 posibilitati: da si nu. Pt "da" trebuia sa isi foloseasca un declic intern prin care sa ne apucam sa facem viata aia misto de care vorbeam. Pt "nu" trebuia sa o tina tot asa. Acum, oricati de mult ai dori binele cuiva, nu i-l poti face cu de-a sila. Doar astepti si speri. Mai ales ca l-ai ales ca partener. Nu stiu cum va alegeti voi partenerii, dar eu nu ii aleg cu "data de expirare", ori ii aleg, ori nu. Cand nu se mai poate, nu se mai poate si gata. Simplu. Nu e simplu pentru sentimente dar aia e partea a doua.

Problema era alta: alcool sau nu, omul nu parea sa aiba motivatie interna. Ca externa era, copil, casa si o femeie langa tine si ce mai vrei? sa iti suflu-n cur vantul libertatii?! Pe bune?!

Nu stiu daca ati stat langa cineva cu problema blondei (pt ca bea bere si eu am poreclit-o Blonda cu care ma inseala). Dar ceea ce se intampla e asa: Comportamentul se depreciaza constant. De la am baut-m-am culcat la hai sa vorbim, la nu te las sa dormi cat ai nevoie, pt ca vreau sa vorbim, la am nevoie sa gasesc un nod in papura pt ca oficial eu vreau scap de blonda insa neoficial vreau sa gasesc un motiv sa nu fiu fericit in asa fel incat sa ii sar in brate, la hai ca merge si asa, iar pe fundal e un "lasa-maaa ca e bine asa, ce dracu nu-ti convine, ca per total sunt un baiat bun, un om "normal"?!"

Intre timp eu eram like: ba, poate e ceva ce fac si eu, ca na, nu sunt perfecta, oare e ceva prin care provoc,, e ceva ce as putea face mai bine, altfel? Oare nu am reusit eu sa il mobilizez? Adica omul zice ca are nevoie de ajutor dar nu stiu eu sa il ofer?

Daca vi se intampla: get over it, nu e NIMIC care sa tina de voi! NIMIC! Voi erati la fel ca atunci cand barbatul va curta, nu e ca si cum v-ati transforma peste noapte, desi stim ca noi femeile suntem 7 persoane diferite in aceeasi zi. Parte din sarm. Daca barbatii (care sunt constanti, cu 2-3 variatii maxim pe zi) nu ne-ar tolera, nu am sta impreuna unii cu altii. Deci nu, nu e de la noi, respirati linistite.

Dupa 6 ani eram la capatul puterilor si nervilor. 

Nu mai aveam incredere in mine si imi cautam singura noduri in papura. Umblam in varful picioarelor sa nu deranjez si abia asteptam sa adoarma ca sa fiu eu insami. Singurele mele bucurii reale erau faptul ca imi puteam creste armonios copilul (pe care il feream de dramele mele feminine) si faptul ca in predare, copiii mei erau toti de succes. 

Ba, daca ma cunoasteti, eu sunt aia care sparge usa sa isi faca loc. Sunt aia care rade de se aude cu ecou prin cartier. Nu mai radeam. Zambeam. Ascuns, asa, ca de la tratamentul hormonal incepusera sa imi moara dintii si aveam dureri incredibile, procesul era de neoprit, corpul meu era in prag de colaps si era mult mai bine decat starile mele emotionala si mentala. Am dat la master (la stat, in engleza) doar ca sa imi demonstrez ca macar profesional; pot. Am intrat, mi-a facut bine, inca eram eu insami pe undeva pe-acolo.

Stiti cand am zis ca nu fac schimbari ca asa m-am trezit eu intr-o dimineata, desiiii. Sa va zic cu "Desi".

Mama a fost o mimozica sensibila si lesinata pana a plecat tata. Acum, tata a plecat special sa ne protejeze si am inteles asta abia cam pe la momentul asta al actiunii din viata mea. Cand s-a trezit mama cu rata la casa cat tot salariul ei si un copil de 3 ani juma'te in brate, a dormit o saptamana, a jelit doua si apoi s-a mobilizat. Din pacate a ramas mobilizata chiar si cand nu mai era cazul si a fost principala cauza a suferintei ei de viata. Ce am invatat eu de aici? Cand nu esti puternic da viata cu tine de pereti pana te trezesti si te mobilizezi sa faci ce trebuie. Ce altceva am mai inteles a fost ca mama si tata au facut cum au stiut ei mai bine pt ca eu sa fiu fericita. 

Si eram la faza la care ma lamentam. Aveam 2 prietene la care ma puteam plange, una cu care radeam si un tovaras din copilarie care mai lipsea doar sa zbiere ca "nu e ok asa, fey, tan-pito".  Pt ca simteam ca nu e ok am cautat unelte, ca asa sunt eu facuta, caut rezolvari. Lucram cu "You can heal your life" a lui Louise Hay, o varianta cu videoclipuri pe care nu am vazut-o publicata deloc la noi si pe care o palmeaza pana si Hay House. Visul meu e sa vad formatul ala tradus in romana si am vrut s-o fac doar nu am uneltele necesare. Cu formatul ala am reusit sa imi iert amandoi parintii pe care ii acuzam de extremism educational: mama prea dura, tata prea laisse-faire. Dar sa revin.

Deja v-ati facut o idee despre cum eram atunci, caci nu mai sunt asa, ma bucur sa pot spune asta.

Intre altele ta-su fii-mii avea o ciuda fantastica pe faptul ca nu voiam sa ma marit si am refuzat sa joc social de dinainte sa o fac pe fii-mea. Ca nu cred eu in hartii si mai cred, undeva ascuns, ca atunci cand va fi cazul, o sa o vreau fara sa comentez ca societatea e caca si pute. Sufletul meu o sa il recunoasca. Simplu. Pe ta-su fii-mii exact asa l-a recunoscut: ca tatal copilului, Un bun partener de viata, dar nu ca suflet-oglinda. De ce sa fi mintit? Eu nu trec niciodata peste ce imi spune fiinta interioara si zau ca nu imi pasa daca sunt considerata nebuna pt asta. Cu capul meu dorm pe perna, asa incat... 

Vezi? Proasta educatie a mamei: "Capul face, capul trage! Sa nu vii sa te plangi la mine, daca te-am avertizat si nu ai bagat la cap!" Si cu asta mama si-a facut toata treaba, jur! Nu te poate invata cineva mai mult. Ever. 

Eu cu ta-su a trebuit sa picam de acord de la bun inceput: ceea ce tinea de anumite aspecte ale fiintei mele, el nu putea intelege si deci nici accepta; in anumite lucruri eu eram radicala si am picat de accord sa nu le aducem in discutie. Acum, chestiile care nu ii picau lui bine erau unele f importante pt mine, dar hey, aveam prietene cu care sa discut despre asta. Amandoi eram ferm convinsi ca merge asa. 5 ani mai tarziu pot sa va spun ca: nu. Ala tre sa fie la fel de nebun ca voi, pe aceeasi directie si un pic mai avansat, dar daca nu se pooate altfel, puteti incerca, doar sa nu v-aud ca va plangeti ;) (am invatat-o p-asta sau ce?!)

Sa revin. M-am trezit intr-o dimineata, de ziua mea (si nu o sa uit asta niciodata), foarte trista. 

Nu stiu cum se intampla insa amandoi, eu si ta-su aduceam in casa cate un salariu, dar niciodata (nici o fucking data) nu ne ajungeam cu banii. Pe mine ma calca pe nervi treaba asta, pt ca mereu "am facut" bani. Chiar si cand aveam salariul mai mic decat imi trebuia faceam bani. Nu conta, ca aveam job si meditatii, ca aveam colega de apartament, bai, eu cumva, nu doar ca nu sufeream, dar aveam incat sa imi permit cel putin 2 iesiri pe luna la un club, la un draci, ceva sa ma distrez, fara lipsa de "rasfatul feminin". De 2 ori fusesem in mare rahat si fiecare din ele fusese intre joburi. Pt mine sa fim 2 si sa nu ne ajunga salariile era umilinta absoluta. Ce pana mea, unde dracu se duc? Stiam unde se duceau dar cand veneam cu idei, ele erau respinse sau "dada" si era "nu", ceea ce ma calca grav, pt ca eram o familie de 3, nu eram fiecare "pe turta lui". 

Lui i-am zis ca iert orice pana la copil. Adica nu stiu, pt mine copiii sunt sfinti. Si am zis asa: unui copil memoria incepe sa i se dezvote dupa 3 ani. Daca Ana creste mai mult de 4,5 ani cu larghete, "treaca de la mine" si nu se rezolva problema cu blonda si sirul de deviatii de comportamament date de utilizarea ei, eu am ca datorie primara protejarea puiului. Ca de-aia sunt mami. Nenegociabil.

Credeti ca m-a bagat cineva-ul in seama? Nu.

Ehhh.... Csf, ncsf.

In dimineata aia de ziua mea eram f trista pt ca voiam sa imi organizez o zi de nastere si stiam ca asta avea a fi "gaura la buget", plus starea si atmosfera generala din casa. Decid sa ies din casa si totusi sa "construiesc ceva". Si cum mergeam, mintea mea era: ce pana mea?! Ca nu m-au facut ai mei sa sufar si eu nu sunt asa, si..si.. Si eu imi cer dreptul la fericire, cel cu care am fost creata de parintii mei, spiritul in care am fost crescuta! Vreau O REVOLUTIE!

Era 30.10.2014. Pusesem apartamentul la vanzare de prin 2012, cu gandul ca parca voiam o gradina si o casa, desi parca un apartament, ca nu prea imi suna toate insectele pamantului la mine in spatiu, dar o gradina! Asta fusese gandul.

Vin de la cumparaturi, cu "Vreau o revolutie in viata mea, nu stiu cum sa se porneasca, nu ma intereseaza, dar o vreau acum!" 

Si vad pe usa blocului o hartie de 2 randuri tiparite: "Cumpar apartament in acest bloc. 07blablabla'. 

Ma opresc ca proasta in drum si ochii-n zid si imi zic: Wow. A venit revolutia! Misto! Hai! Am smuls hartia, ca altuia nu ii trebuia, pt mine era acolo. 

Cand dormea Ana de pranz am sunat. Seara s-a batut palma. Era ziua mea, universul s-a sucit si incepea inca o revolutie. Ta-su se uita la mine ca la filme, nestiind daca sa creada sau nu. Practic in acel moment nu aveam nimic decat 2 da-uri ferme: al meu si al familiei care urma sa cumpere. 

Casa aia am iubit-o. Pana cand n-am mai iubit-o. Un mare pain in my butt, really. Culmea ca a fost greu de dus si pt mama, doar ca ea si-a pus prosteste ambitia, ca asa a sfatuit-o bunicu'. Stupid. Era o casa mare si luminnoasa, la un etaj 8. Doar ca era prea mare pt o mama singura si complet nepotrivita pt mine ca adult singur. Asa ca mereu am avut colege de apartament, pana sa ma mut cu ta-su. Apt putea fi biblioteca, sala de conferinte, orice, numai casa pt o persoana sau 2: nu. Desi era un apt de 3 camere, mereu i-am zis "casa". Unde locuiesc acum ii zic "apartamanet". Nu ma intrebati de ce.

 Un an a durat sa vand casa. Nu tu cadastru, intabulare, actele de divort ale alor mei au fost ratacite prin subsolurile tribunalului si protejate de o inundatie la gramada cu alte documente, o intreaga nebunie. In acel an, puteam lua lejer un job in imobiliare. Am luat tot Bucurestiul la rand, citeam Softpedia in loc de romane. Am pornit la drum cu "vreau casa, am ajuns la vreau bloc nou si am terminat la a ma muta 2 strazi mai incolo de unde locuisem. Hahahaha. A fost o aventura. De asemenea am avut in jur numai oamen minunati care au pus cate un  umar la realizarea Revolutiei Personale. Practic, am fost purtata cu gratie. M-am stresat ca naiba, dar fara ajutor nu mi-ar fi iesit.

Intre timp, ta-su era "tu chiar vorbesti serios?" Mai tarziu a marturisit ca nu prea ii venea sa creada, pana cand nu l-am anuntat ca "Peste o luna trebuie sa plecam. Am vandut". La momentul asta stiam ca isi pune ambitia si avea sa si-o puna si mai tare la modul negativ. Ati uitat capacitatea mea de a vedea filmul cu final asa cum ma asteptam?! Tot ce aveam valoros era la o prietena, incepand cu actele, tot. TOT. Practic puteam pleca in lume cu o geanta format A4, I didn't give a fuck at this point.

O pregatisem in acest an si pe Ana: urma ca mami si tati sa mearga fiecare pe drumul lui, pt ca treburi de adulti si daca fiecare din adulti nu e fericit, nu are de ce sa ramana. Am incercat si cu el, dar era pe atitudinea: esti nebuna. Prea tarziu, leoaica se trezise. Era La Revolucion! 

Cum m-am mutat?! OMG, horror. HOOOOORRROR! Va povestesc data viitoare.

Dupa ce am reusit mutatul am avut 2 ani de procese pt a termina custodia. Ta-su ameninta, tuna si fulgera ca o ia pe Ana. Nu stiu ce ar putea face un barbat crescand o fetita, dar avocata mea era zen iar eu am incrcedere in ea ca in Dumnezeu, pt ca ne stim de copii. Faza cea mai tare e a desi a tunat si fulgerat ca "Vai!, aualeu, copilul, iei copiiiluuu! Corazon!" Acum il doare la basca iar Ana de la dor de tati in doi timpi si cativa ani a ajuns sa isi piarda total respectul fata de el. Tot ce am protejat-o eu, a dat el cu mucii in fasole dupa despartire. Nu ma intereseaza finalul. Fiecare are dreptul la a trai fericit si crede ca rad de el cand spun deschis asta.

Urmatoarea poveste, mutatul meu aici... Nu stiu cand, dar va veni.